În haosul vieții moderne, unde secundele se topesc în ore, orele în zile, iar zilele se scurg fără să ne dăm seama, există o tăcere interioară pe care rareori o ascultăm. Este vocea aceea șoptită din adâncul sufletului nostru, cea care ne spune că suntem unici, că suntem meniți pentru mai mult, că am fost creați de Dumnezeu, cu un scop și pentru a simți, pentru a trăi, ci nu doar pentru a supraviețui și pentru a ne târî, ca niște viermi, prin nisipul vieții. Dar ne-am oprit vreodată să ne ascultăm cu adevărat sufletul ? inima ? mintea ? Pe Dumnezeu ?
Hai să privim viața ca o carte încă nescrisă, iar pe noi ca pe niște scriitori așezați la mașina de scris pentru a scrie o capodoperă literară. Fiecare secundă este un cuvânt, fiecare minut este o frază, iar fiecare zi este o pagină albă, așteptând să fie umplută cu alegeri, vise și fapte. Cine umple cartea vieții noastre ? Cine decide povestea noastră ? Dacă nu suntem decidenții propriilor vise, propriilor fapte, atunci cine ar putea să decidă în locul nostru ? Timpul nu ne iartă, iar într-o zi ne vom trezi citind rândurile unui destin pe care nu l-am ales conștient, unui destin pe care l-am pierdut ireversibil ! Vom privi în urmă și vom simți că undeva, printre compromisuri și temeri, am lăsat să se piardă povestea pe care o meritam cu adevărat să o trăim. Vom simți că ne-am irosit sperând ca altcineva să ia decizii în locul nostru, ca altcineva să ne trăiască viața, ca altcineva să ne călăuzească prin propriul întuneric !
Dar, tot timpul există și o veste bună: încă suntem aici. Avem în fața noastră o răscruce de drumuri. Un drum duce spre o existență trăită pe pilot automat, spre o existență lipsită de sens și spre zile care se repetă fără culoare, spre inacțiuni care ne definesc și ne conturează principiile și valorile noastre. Celălalt drum ne cheamă să ne ridicăm, să ne luam inima în dinți și să începem să iubim, să credem și să sperăm că suntem capabili să ne creăm propria soartă, propriul destin prin care să lăsăm o mică părticică a valorilor noastre. Să alegem să trăim nu din obligație, nu pentru a fi sclavii propriilor vicii, ci să trăim din pasiune, liberi și conștienți de importanța binelui și a bunului simț.
Ne trăim viața sau doar existăm ?
Oare ne întrebăm vreodată ce înseamnă să trăim cu adevărat? Nu doar să respirăm, nu doar să ne târâm pașii prin colbul vieții, ci să simțim fiecare clipă pulsând în noi, să simțim că suntem vii ? Sau poate că am uitat complet cum e să trăim, să iubim, să credem să sperăm, să visăm și să creăm … Poate că, fără să ne dăm seama, am fost prinși în pânza de păianjen a rutinei, în mrejele unor alegeri pe care nici măcar nu le-am făcut noi, ci le-am moștenit din frică, din obișnuință, dintr-un „trebuie” care ne-a fost implantat în suflet încă de când eram copilași.
Cu siguranță că, ne naștem cu vise mărețe, cu ochii larg deschiși către cer, dar undeva pe drum, cei din jur, ne spun că aripile sunt periculoase, că zborul e riscant, că e mai bine să rămânem pe sol, unde e sigur și bine. Și încetul cu încetul, începem să credem asta. Lăsăm zilele să treacă pe lângă noi, ca și cum viața ar fi o sală de așteptare, iar fericirea ar fi doar o destinație îndepărtată, rezervată altora. Dar oare așa trebuie să fie? Oare existența noastră e menită să fie o simplă supraviețuire, un mers lent și obosit spre un final inevitabil ?
Totul începe cu un „mai târziu”. Mai târziu îmi voi urma visul. Mai târziu voi lupta pentru dorințele mele, mai târziu îmi voi transforma credința în fapte, mai târziu voi începe să trăiesc. Și astfel, mai târziu devine niciodată.
Ne îmbrăcăm în obiceiuri moarte, ne ascundem visele sub preș, ne umplem zilele cu lucruri care nu ne pasionează, cu oameni care nu ne inspiră, cu frici care ne țin prizonieri. Și într-o dimineață, fără să știm cum, ne trezim într-o viață care nu ne mai aparține și care nu mai este a noastră de mult.
Ne spunem că nu avem de ales. Că acesta e drumul „normal”. Ca așa face toată lumea. Dar ce este normalitatea, dacă nu doar o iluzie, un concept inventat de cei care nu au avut curajul să își urmeze sufletul și propriile vise ?
Semnele unei vieți trăite pe pilot automat
- ne trezim în fiecare dimineață cu un oftat greu, simțind că ziua ce urmează nu ne aparține.
- simțim că nu avem timp pentru noi, că ne risipim în obligații care nu ne aduc nicio satisfacție.
- am uitat ce ne făcea odată să tresărim de entuziasm, ce ne aprindea scânteia interioară
- ne spunem că suntem „bine”, dar simțim un gol în suflet pe care nu-l putem explica.
- simțim că fiecare zi este o repetiție obositoare a celei anterioare.
Poate este timpul să ne punem o serie de întrebări: Viața noastră este ceea ce vrem sau doar ceea ce am acceptat ca fiind normal ? Dacă aș muri mâine, aș fi împăcat cu felul în care am trăit ? Am reușit să fac ceva pentru mine, pentru semeni, pentru cei ce vor veni după mine ?
Deci poate este momentul să conștientizăm că nu suntem doar pioni pe tabla de șah a destinului, nu suntem simple cuvinte, fraze sau file dintr-o carte, ci suntem chiar jucătorul sau autorul propriei noastre povești. Poate este momentul să înțelegem că este timpul să nu mai mergem orbește prin zile, este timpul de a nu mai fi simpli figuranți în propria noastră viață. Este timpul să înțelegem că avem în noi puterea de a schimba, de a modela, de a rescrie scenariul pe care alții l-au scris și-l scriu pentru noi. Deci, este momentul să ne privim viața în față, fără măști, fără scuze, fără amânări ! Este ziua să ieșim din umbră și să începem, cu pași mici, dar hotărâți, să ne reclădim viața, societatea și nația, pe bazele unor principii sociale sănătoase și durabile. Pentru că nimeni nu va face asta în locul nostru. Și pentru că, într-o zi, poate mai devreme decât credem, vom înțelege că timpul este singura resursă care nu se mai întoarce niciodată. Viața este un drum cu un singur sens de mers, iar între naștere și moarte nu există decât o singură viață.
Magia construirii propriei povești nemuritoare
Și acum, în mijlocul acestei construcții, în mijlocul acestui proces de devenire, vom descoperi magia adevărată. Viața nu se va aranja într-un mod perfect din prima. Nu există o formulă simplă. Dar în fiecare pas pe care îl facem, în fiecare acțiune mică și în fiecare vis urmat, se află o fărâmă din esența noastră pură. Iar această esență, într-o zi, va deveni viața noastră. O viață care nu va mai fi o iluzie sau un vis uitat, ci o realitate tangibilă. O viață în care noi suntem autorii și protagoniștii. O viață în care alegerea de a fi noi însuși este cel mai mare dar pe care ni-l putem oferi.
Arta de a trăi conștient și liber
Așadar, nu lăsa viața să ne poarte pe un drum care nu ne aparține. Nu lăsa „poate” și „mâine” să ne răpească visurile, credința și speranța. Să ne facem timp pentru a ne construi o viață autentică, o viață care să fie reflecția dorințelor noastre cele mai adânci, a visurilor noastre cele mai îndrăznețe. Să nu ne mulțumim cu o viață pe care nu o dorim. Să nu ne vindem demnitatea, credința și libertatea ! Avem la dispoziție un instrument mai puternic decât orice altceva: voința de a schimba, de a construi, de a crea.
Deci, să „nu uităm”, ce spune Kevin Ngo, „dacă nu îți iei timp să lucrezi la crearea vieții pe care ți-o dorești, vei fi în cele din urmă obligat să petreci mult timp cu o viață pe care nu o dorești.” Alegerile sunt ale tale. Acum este momentul să decizi. Acum este timpul să ne creăm propria viața, care să fie mai aproape de visurile noastre decât de imaginația noastră.
Deci, să ne construim viața pe care o visăm, înainte ca viața și societatea să ne construiască pe noi !
Iubește, crede și speră: viața nu ne dă a doua șansă!