Misiune pentru România: ce promite Mihai Dimian pentru educație și ce trebuie verificat în școala românească

Misiune pentru România: ce promite Mihai Dimian pentru educație și ce trebuie verificat în școala românească

„Misiune pentru România” pune pe hârtie câteva obiective importante pentru educație. Dar între o listă de priorități și o reformă care se simte în școală există un drum lung: reguli clare, concursuri credibile, evaluări verificabile, mai puțină birocrație și, mai ales, respect pentru competența profesională.

La 27 septembrie 2026, premierul desemnat Siegfried Mureșan a transmis miniștrilor propuși câte o scrisoare de misiune. Pentru Mihai Dimian, propus pentru Ministerul Educației și Cercetării, documentul enumeră obiective precum reducerea abandonului școlar și a absenteismului, consolidarea competențelor de bază, modernizarea programei și a metodelor de predare, sprijinirea profesorilor, accesul egal la educație și dezvoltarea cercetării și a universităților.

De la „Misiune pentru România” la realitatea din școală

Obiectivele sunt ușor de formulat. Mult mai greu este să stabilești cum vor fi măsurate și cine va răspunde atunci când rezultatele nu sunt cele așteptate.

Reducerea absenteismului înseamnă mai mult decât o cifră într-un raport. Modernizarea educației înseamnă mai mult decât schimbarea unei programe și cheltuirea iresponsabilă și ineficientă a milioane de euro nerambursabili. Sprijinirea profesorilor nu înseamnă doar cursuri și mentorat făcut de oameni care nu au demonstrat niciodată competență reală. Iar profesionalizarea managementului educațional nu poate rămâne o formulă frumoasă într-un document de guvernare.

În opinia noastră, aici trebuie începută adevărata discuție: cum arată, concret, un sistem în care funcțiile/posturile sunt ocupate prin competență, evaluarea poate fi verificată, iar profesionistul nu este transformat într-un funcționar îngropat în documente ineficiente ?

Managementul educațional: concursul trebuie să producă încredere, nu suspiciuni

Una dintre temele esențiale pentru orice reformă a educației este modul în care sunt selectați și evaluați inspectorii și directorii unităților de învățământ și resursele umane din învățământ.

Un concurs credibil nu înseamnă doar existența unei proceduri și a unei comisii. Înseamnă criterii publice, reguli cunoscute înainte de evaluare, comisii alcătuite potrivit normelor, din profesioniști, documente publice accesibile în condițiile legii, fără discriminare, criterii aplicate uniform, posibilitatea de a monitoriza și verifica rezultatul și mecanisme efective de contestare, inclusiv de persoane interesate.

În spațiul public au fost formulate critici potrivit cărora, în anumite situații, influența politică sau relațiile personale ar putea afecta selecția pentru funcții de conducere. De altfel, în anuș 2022, au fost numeroase episoade care au pus sub semnul întrebării corectitudinea concursului: la Bihor, recent un candidat a fost condamnat, pentru fraudarea concursului, la Mehedinți, mai multe persoane au fost promovate, însă la o reevaluare a lucrărilor s-a constata că aceștia, în realitate nu obținuseră punctajul minim – din păcate, ulterior, o parte din aceștia au fost numiți, înspectori școlari, chiar dacă au demosntrat că nu au competențe minime (ex. Rapcea Alin, Danciu Dorina, etc.). Tocmai de aceea, transparența procedurii este esențială: atunci când documentele sunt publice, în mod obligatoriu, fiecare poate verifica dacă regulile au fost respectate și are șanse egale cu cei care deja dețin informația necesară promovării corecte a acestui concurs.

Dacă „profesionalizarea managementului educațional” este o prioritate reală, atunci trebuie să pornim de la o întrebare incomodă: cine îi evaluează pe cei care conduc școala și inspectoratul și ce competență profesională are evaluatorul? Ar fi normal ca selecția pentru funcțiile din inspectorate să fie una competitivă și transparentă, iar evaluarea directorilor să fie realizată de oameni care cunosc efectiv conceptul de management educațional, nu doar de persoane care ocupă temporar o funcție administrativă și a căror pregătire și experiență profesională ridică, în anumite situații, întrebări serioase cu privire la competența necesară pentru exercitarea rolului de evaluator.

Nu putem cere directorilor să demonstreze competențe de management educațional și, în același timp, să acceptăm ca evaluarea lor să fie făcută de persoane care nu pot demonstra aceeași competență. Dacă un evaluator nu cunoaște principiile managementului educațional, indicatorii de performanță, mecanismele de planificare, evaluare și dezvoltare instituțională, atunci ce anume evaluează? Dar mai ales cum evaluează ? Și pe ce bază poate decide că un profesionist este sau nu este competent?

Aici apare și una dintre criticile cele mai dure formulate în raport cu sistemul: suspiciunea că funcțiile sunt influențate de apartenențe politice și de relații personale. Nu vom transforma o realitate într-un verdict general, dar nici nu putem pretinde că problema nu există doar pentru că este incomodă și nu este utilă celor care sunt sprijiniți politic. Singurul răspuns serios este transparența totală a procedurii și verificarea publică a criteriilor, comisiilor, documentelor și rezultatelor.

Într-un asemenea sistem, nu ar trebui să conteze carnetul de partid, relația cu un inspector sau apropierea de un factor politic. Ar trebui să conteze pregătirea, experiența, rezultatele și capacitatea de a conduce o instituție de educație. Iar dacă există situații concrete în care aceste principii au fost încălcate, ele trebuie aspru sancționate chiar de Ministerul Educației și de autoritățile competente.

Profesioniștii trebuie să poată concura în condiții egale

O altă problemă, mult mai profundă decât pare la prima vedere, este cea a căilor prin care se ajunge la statutul de TITULAR al sistemului de învățământ preuniversitar. Nu discutăm doar despre promovarea unui examen, ci despre principiul după care trebuie construită o carieră didactică într-un sistem care pretinde că pune competența și meritul în centrul său. În orice domeniu, în orice comunitate democratică, promovarea unui examen (obținerea notei minime), nu este echivalentă cu promovarea unui concurs ! Titularizarea este necesar să respecte aceleași reguli, în același timp pentru toți candidații – deci, efectiv să se realizeze într-un sistem competitiv, ci nu unul favorizant și care sprijină, în realitatea corupția și creează un sistem paralel de accedere la statutul de TITULAR al sistemului de învățământ !

Legea poate fi schimbată, iar legea poate greși sau să nu fie corectă sau să cuprindă prevederi discriminatorii și neconstituționale. Faptul că o anumită soluție a fost introdusă într-un act normativ nu înseamnă că ea devine, prin simpla existență a textului, o regulă imposibil de contestat. Istoria ne arată că au existat norme juridice care au consacrat practici pe care societatea le-a considerat ulterior profund nedrepte. Normalitatea unei societăți nu constă în obediența față de orice regulă, ci în capacitatea de a corecta regulile care încalcă principii fundamentale sau produc discriminare și arbitrariu.

În educație avem chiar un exemplu concret. Prin Decizia nr. 106 din 27 februarie 2014, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 253 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 1/2011, iar în jurisprudența ulterioară a explicat că soluția legislativă permitea dobândirea calității de titular printr-o altă modalitate decât promovarea concursului și crea un regim discriminatoriu față de cei care trebuiau să participe și să promoveze concursul. În Decizia nr. 528/2018, Curtea a reluat această jurisprudență și a subliniat necesitatea unui regim unic de acces la statutul de titular. Prin urmare, chiar jurisprudența constituțională a stabilit limite clare pentru asemenea mecanisme: promovarea unui examen nu poate fi confundată cu promovarea unei competiții, iar dobândirea statutului de TITULAR printr-un mecanism paralel nu poate fi analizată separat de principiul egalității de șanse între cei care participă la concurs.

Aici este problema de fond: dacă o soluție legislativă a fost constatată neconstituțională tocmai pentru că a creat o modalitate paralelă de acces la statutul de titular, statul ar trebui să fie preocupat ca asemenea mecanisme să nu fie perpetuate sub alte forme și de altfel, raportându-ne la legislație educațională să remedieze situațiile discriminatorii anterioare. Nu este suficient să modifici formularea unui articol. Trebuie să urmărești efectul real al mecanismului asupra celor care concurează și asupra egalității de șanse dintre profesioniști.

De aceea, discuția despre titularizare trebuie să pornească de la o regulă simplă: profesorul care dorește statutul de titular trebuie să poată concura în aceleași condiții cu ceilalți profesioniști care urmăresc același statut. Concursul trebuie să fie real, rezultatul trebuie să conteze, iar repartizarea trebuie să respecte ordinea competiției și regulile cunoscute de toți participanții. Nu este normal ca un profesor să se pregătească, să susțină concursul, să obțină rezultatul necesar și apoi să constate că există alte trasee care produc efecte profesionale comparabile fără aceeași competiție.

Acesta este motivul pentru care problema nu poate fi redusă la formula „așa prevede legea”. Întrebarea corectă este dacă regula este constituțională, dacă este echitabilă și dacă oferă tuturor profesioniștilor o competiție reală. Iar dacă o reglementare a fost declarată neconstituțională, reforma trebuie să țină cont de rațiunea pentru care Curtea a înlăturat-o, nu doar să găsească o altă formulă administrativă care să reproducă aceeași problemă.

În acest context trebuie analizate și mecanismele succesive din legislația educației — inclusiv cele asociate art. 253 și art. 93 din Legea nr. 1/2011 și reglementările ulterioare din Legea nr. 198/2023. Nu este suficient să enumerăm articole. Trebuie urmărit dacă, în practică, sistemul creează o competiție unică și transparentă sau dacă lasă loc unor trasee diferite pentru obținerea aceluiași statut profesional, ajungându-se în situația corectă, ca la un anumit moment dat să se constate NULITATEA absolută a angajărilor acestor persoane, care nu au promovat niciodată un concurs.

Profesioniștii nu cer privilegii. Cer o regulă simplă: aceeași competiție, aceleași criterii și aceeași măsură pentru toți.

Depolitizarea: nu este suficient să schimbăm oamenii, trebuie schimbate regulile

Critica privind politizarea sistemului educațional nu poate rămâne însă doar un slogan. Dacă vrem să vorbim despre depolitizare, trebuie să spunem concret ce schimbăm. Inspectoratele și școlile trebuie să fie instituții în care criteriul profesional să fie mai puternic decât criteriul politic. În Minister este necesar să se stabilească clar, limita între posturile profesioniștilor și funcțiile politicienilor.

Asta înseamnă proceduri de selecție transparente, criterii profesionale, incompatibilități și conflicte de interese gestionate efectiv, publicarea documentelor relevante și evaluarea rezultatelor după indicatori care nu depind de culoarea politică a celui evaluat. Înseamnă și ca funcțiile să nu fie tratate ca recompense pentru fidelitate politică.

În spațiul public există și percepția că rețelele politice au ajuns să pătrundă până în structurile administrative ale școlii. Sunt semnalate inclusiv situații absurde, în care apartenența politică ar fi devenit mai importantă decât competența profesională. Asemenea cazuri trebuie sancționate. Dar, mai presus de orice caz individual, trebuie schimbat mecanismul care permite apariția unei asemenea suspiciuni și realități.

Cu alte cuvinte, nu este suficient să înlocuiești o persoană cu alta. Trebuie construit un mecanism în care niciuna dintre ele să nu poată fi selectată sau protejată prin criterii străine competenței profesionale. Normalitatea înseamnă că, cel care a promovat un concurs, întotdeauna să aibă prioritate în fața celui care nu a promovat niciodată un concurs, normalitatea înseamnă ca, posturile să fie publice și să fie ocupate doar în sistem competitiv. Normalitatea înseamnă să stabilim ce înseamnă transparență și ce înseamnă profesionalism real.

Documentele publice sunt testul real al transparenței

Există o diferență majoră între a afirma că o instituție este transparentă și a permite efectiv verificarea activității sale.

Pentru evaluarea directorilor și a instituțiilor există reguli, indicatori și documente. Iar aici nu mai vorbim despre teorii. Noi am cerut documentele publice pe baza cărora este evaluată activitatea directorilor și care ar trebui să permită verificarea modului în care se face această evaluare. Până în acest moment, majoritatea instituțiilor cărora le-au fost solicitate nu au fost capabile să le pună la dispoziție, deși asemenea documente ar trebui să permită transparența procedurii și să fie accesibile inclusiv participanților la concursurile pentru funcțiile de conducere și, după caz, mass-mediei. Mai mult, cei care nu au promovat concursurile, cei care au fraudat concursuri, cu un tupeu ieșit din comun, ne-au jignit public, afirmând că, normalitatea ar însemna abuzuri din partea noastră, că normalitatea ar fi necesar să dispară, pentru că ar bloca activitatea invizibilă a instituțiilor.

Aici se vede diferența dintre transparența declarată și transparența reală. Dacă un candidat trebuie să insiste pentru a afla documentele după care este evaluat un director, atunci sistemul nu poate pretinde că a creat o competiție pe deplin verificabilă. Regulile după care ești evaluat nu trebuie ascunse de cel care este evaluat și care posibil să-ți fie și contracandidat.

De aceea, orice reformă a managementului educațional ar trebui să răspundă foarte clar la câteva întrebări: Ce se evaluează? Cine evaluează? Pe baza căror documente și informații? Unde sunt publicate criteriile și informațiile? Cum poate fi verificat rezultatul? Cine răspunde pentru o evaluare greșită?

Profesorul trebuie să fie profesionist, nu funcționar al hârtiilor

În scrisoarea de misiune, reducerea birocrației și creșterea calității serviciilor publice sunt prezentate ca principii generale ale viitorului Guvern, iar pentru educație este prevăzut sprijin pentru profesori prin formare, mentorat și condiții moderne de lucru.

Dar profesorii au nevoie și de timp pentru ceea ce contează cel mai mult: elevi, lecții, pregătire, feedback și dezvoltare profesională.

O reformă autentică a birocrației ar trebui să poată spune concret ce formulare sunt absolut necesare, ce documente sunt inutile și ar fi necesar să dispară, ce proceduri se simplifică, ce date se colectează automat, pentru a deveni publice și cât timp este alocat pentru activitatea didactică și profesională. Altfel, riscăm ca „debirocratizarea” să devină doar încă un capitol într-un document administrativ.

Evaluarea trebuie făcută pe dovezi, nu pe impresii și apartenență politică sau de grup

Un sistem educațional profesionist are nevoie de evaluări periodice și credibile. Pentru directori, inspectori și profesori, evaluarea trebuie să pornească de la criterii cunoscute, dovezi verificabile și indicatori relevanți.

Este legitimă și ideea unei evaluări realizate, în anumite contexte, cu participarea unor profesioniști externi — de exemplu cadre universitare sau experți educaționali independenți — cu condiția ca procedura, competențele evaluatorilor și criteriile să fie clar definite și să fie publice.

În același timp, evaluarea nu trebuie să devină o nouă formă de control birocratic. Scopul ei trebuie să fie identificarea performanței, a problemelor și a soluțiilor, nu producerea unui teanc suplimentar de documente inutile.

Finanțarea educației trebuie să ajungă în școală

O școală modernă nu poate fi construită numai prin declarații despre reformă. Este nevoie de infrastructură, echipamente, spații adecvate, conectivitate, formare și condiții de muncă care să permită profesorilor și elevilor să lucreze eficient.

De aceea, orice program pentru educație ar trebui să permită publicului să urmărească nu doar cât se alocă, ci unde ajung banii, ce rezultate produc și cine răspunde atunci când investiția nu își atinge obiectivele. Din păcate, cunoaștem concret cum, într-o școală au fost cheltuiți peste 200.000 de euro, pentru a se achiziționa mobilier și echipamente de proastă calitate, care au fost și supraevaluate.

Deci, dincolo de opțiunea electorală, de apartenența la un grup de interese, problema de fond poate fi formulată mai simplu: cum construim instituții în care competența profesională să conteze mai mult decât relațiile și apartenența politică, iar regulile să fie aceleași pentru toți? Aceasta este întrebarea care rămâne relevantă indiferent de configurația politică a următorului Parlament sau Guvern.

„Misiune pentru România” este necesar să devină un contract verificabil cu școala

Mesajul transmis lui Mihai Dimian are obiective largi și importante. Dar adevărata probă nu va fi textul scrisorii, ci ceea ce se va întâmpla după ea. Adevărata probă este modul în care Ministrul Educației relaționează și știe să analizeze și să rezolve problemele fundamentale ale educației.

Va exista o selecție transparentă pentru funcțiile de conducere? Vor putea fi verificate documentele pe baza cărora sunt evaluați directorii? Vor exista criterii profesionale aplicate uniform? Va fi redusă birocrația? Vor fi clarificate mecanismele de promovare în carieră și va exista doar un singur traseu pentru TITULARIZARE? Va fi măsurată efectiv performanța instituțiilor și a resurselor umane? Va putea societatea să urmărească rezultatele și utilizarea banilor publici?

Acestea sunt întrebările care transformă o „misiune” într-o reformă.

România nu are nevoie doar de noi documente despre educație. Are nevoie de reguli care funcționează, de competiții profesionale în care participanții să aibă încredere, de instituții care pot fi verificate și de oameni care răspund pentru deciziile pe care le iau.

Iar dacă noua politică educațională își propune, așa cum afirmă documentul, să pună competența, transparența și profesionalizarea în centrul sistemului, școala românească trebuie să fie primul loc în care aceste principii devin măsurabile, în mod concret.

Sursa: scrisoarea de misiune transmisă de Siegfried Mureșan lui Mihai Dimian.

Publicația on-line eParadigme.ro este independentă, apolitică și echidistantă, oferind dreptul la replică în condițiile respectării legislației. Oferim posibilitatea de a publica gratuit articole jurnalistice și cărți online prin editura proprie. Dacă vrei să contribui cu un articol sau o lucrare, nu ezita să te alături comunității noastre, să ne contactezi și să îți împărtășești ideile !

📲 Vrei să afli și despre următoarele oportunități ? Intră în grupul nostru WhatsApp:
https://chat.whatsapp.com/IUl6CEjvvpzA8Oh7dMcepj